[EN] The English version can be read here.

16/10/2018

Ciocanesti, Romania

Plec la 10:00 a.m. din Cabana Happy Inn, din Vatra Dornei. Microbuzul Eurotello porneste spre Ciocanesti la ora 10:50. Dupa ce cumpar o minipizza si un corn cu urda de la o brutarie mica, o iau prin piata spre autogara.

In timp ce astept microbuzul, privesc spre oamenii interestanti de aici. Un batranel negricios, cu o palarie cafenie, tremura tot de batranete. O doamna mai in varsta venise cu bicicleta ca sa astepte un pachet de la sora ei, din Piatra-Neamt (orasul meu natal). Dupa o conversatie cu dumneaei inteleg ca e din Borca, dar s-a stabilit in Vatra Dornei.

‘Daca ati citit Baltagul, pe acolo era Nechifor Lipan cand a fost omorat de ciobani.’ imi zice ea, amintindu-mi de dulce-amara bibliografie scolara.

‘Da, imi amintesc ca am trecut pe acolo cu tata chiar ieri.’ zic in gandul meu.

O doamna cu un accent romanesc impecabil imi spune cu mainile la spate ca nu stie daca orarul autobuzelor este corect. ‘Ma plimbam si eu pe aici.’ imi spune, impingandu-si ochelarii pe nas. O domnisoara cam de varsta mea arata spre biroul de informatii cu degetul. ‘Geaca de fas pe care o poarta e prea groasa pentru toamna.’ zic in gandul meu. Umbra autogarii, insa, formase un congelator pentru calatorii rabdatori.

Intru la biroul de informatii, unde trei domni pitoresti vorbesc galagios. Sunt imbracati in griuri si bleumarin, cu obrajii brazdati si de bruma si de soare. Seful lor, un domn cu o cautatura indrazneata si cu dintii rariti de tutun imi spune ca programul inscris pe panouri e corect.

Astept pe o bancuta in fata microbuzului spre Carlibaba. O babuta cu un batic cu flori urca in autobuz, desi soferul plecase. Ma uit mai atent si observ o palarie suspendata pe un spatarul unui scau in microbuz. Este a unui domn care a avut aceeasi idee ca batranica. Urc si eu si dau ziua buna.

Putin mai tarziu apare o maicuta care se asaza langa mine. ‘Unde mergeti maicuta?’ ‘La Ciocanesti.’, ‘Este manastire acolo?’ intreb eu, ‘ Este la Mestecanis. E mai usor de ajuns din vale decat din deal.’

Microbuzul porneste si peste 30 de minute ajungem la o intersectie. Un drum duce spre Mestecanis, iar un altul spre Ciocanesti. Cobor cu maicuta si inca o doamna cu batic. Toate doamnele mai in varsta de pe aici poarta batic cu motive florale. Acum inteleg de unde a preluat bunica ‘moda’ asta.

In stanga vad o mica pajiste cu o vaca pascand. Bistrita curge lin in apropiere, mica, dar viteaza. Dupa o scurta vizita la rau o iau la pas prin Ciocanesti. O doamna mai in varsta sta la poarta, curioasa. ‘Buna ziua! E bun drumul asta spre sat?’, ‘Da, e tot inainte. V-am auzit venind de departe, va fosnesc pantalonii.’ imi zice, admirandu-mi imbracamintea de munte. Ii fac o poza si merg mai departe.

Case rasfirate pe pajisti si vai cosite de otava stau lipite de garduri joase de lemn. Pe ici pe colo cate un cal balan sau negru, cu parul lucios paste in mangaierea soarelui. Desi e ora 12:00, soarele parca asfinteste in valea Ciocanestilor. Capite mari cu varfuri subtiate asteapta demne in prepeleci de brazi slefuiti.

Casele albe, cu modele nationale zugravite in diverse forme incep sa rasara, care de care mai frumoase. Ele seamna cu baieti si fete in straie de sarbatoare. Ostenita de drum, ma asez pe o bancuta in curtea casei de cultura. Aici e muzeul celebrelor oua incondeiate de la Ciocanesti. Un cuplu vine cu bebelusul lor sa viziteze muzeul, care e inchis.

‘Trebuie sunat si aici.’ zice doamna.

Eu stau si privesc alene spre munte. Statuia lui Stefan cel Mare ma priveste inapoi din mijlocul curtii.

‘Ma intreb ce legatura are domnitorul cu locul acesta.’ imi zic.

O domnita inalta, cu parul lung si negru intra in curte si ne deschide usa la muzeu. Ma gansesc ca o fi dintr-un oras din apropiere, din moment ce e asa elegant imbracata. O urmez, alaturi de mica familie ce sunase la muzeu. Domnita ne calauzeste spre o camera mare, plina cu oua pictate. Toate ouale sunt decorate fie cu metoda prin scufundare in galos, fie prin ceara colorata. Nici un ou nu seamana cu altul si asta e pentru ca gospodinele nu au un manual de modele. Imaginatia lor creeaza noi modele in fiecare an.

Domnita ne spune o legenda a locului, despre cum Stefan cel mare obisnuia sa isi aduca armata in Ciocanesti inainte de un razboi. Aici soldatii isi reparau armele si armurile pentru a face fata invaziei otomane. Aceste fapte explica prezenta lui in curte si numele locului. Localitatea e cea mai mica din Suceava, dar e foarte unita, mai ales la sarbatori. Festivalul pastravului, de la hramul satului, Pastile si Craciunul scot din cufere zestrea bunicii. Oamenii se imbraca in straie nationale, merg la plutarit, picteaza oua, calaresc cai semi-grei, ornati in culorile steagului romanesc (rosu, galben si albastru).

Domnita imi recomanda sa vizitez schitul Sf. Cruce, la 7 km de la strada, prin padurile de brad si fag. Un grup de copilasi intra si dau buna ziua, alaturi de un domn profesor micut de statura. Domnita le explica cum se picteaza ouale iar apoi canta impreuna la multi ani lui Ionel, unul dintre copii din grup.

Plec cu inima plina de bucurie. Mai merg putin pe strada si vad o pensiune mareata. ‘Ah ar fi fost mai bine sa poposesc aici in noaptea asta.’ ma gandesc eu. Mananc o ciorba radauteana cu smantana si mujdei. Ma satur asa bine, ca felul doi il pun la pachet: ne dati ori nu ne dati, fasole cu carnati! Mai merg apoi prin sat putin si vad semul spre schit. Este 14:00, sper sa ajung si sa ma intorc pe lumina.

O iau spre schit si dupa ce merg o bucata, dau de trei calugari care incearca sa ridice un bustean. Mai sus sade manastirea lor, a Sfantului Stefan cel Mare. ‘Nu ne poza, ca nu suntem asa frumosi.’ imi zice staretul cand ii intreb daca le pot face o poza.

‘Am voie sa merg pana la schit?’ intreb eu.

‘Pai de ce sa n-aveti voie?’ intreaba staretul putin confuz.

Unul dintre calugari ii face semne, incercand sa-l lamureasca pe staret de intrebarea mea. Unele manastiri sunt mai stricte ca altele.

‘Intrebam si eu.’ zic zambind.

‘Vedeti ca pana la manastire sunt 6 km.’ continua staretul.

Multumesc calugarilor si merg mai departe. Dupa cinci minute dau de doi frati de vreo 5-6 anisori, un baiat si o fata. Il intreb pe baiat, mai in joaca, daca e bun drumul spre schit. El imi raspunde ca da si ca sunt doar trei kilometri. Zambesc si merg mai departe. Drumul copiilor pana la Dumnezeu e mai scurt ca al celor mari.

Paduri de brazi suri se ridica inaintea mea. Mirosul lor tare ma ameteste. ‘Doamne cat e de frumos!’ La marginea drumului gasesc o fantanita intr-o buturuga, cu o cana mica intr-un bat infipt in pamant. Muschiul moale, verde si umed se imbina cu macrisul pe care il mancam de la sipotul bunicii, in copilarie. Iau o gura de apa rece si merg mai departe.

La un moment dat vad buturugi pe marginea drumului. Padurea e defrisata in cateva parti. Inima mi se frange cand vad zborul dezolant al corbilor.  Merg inainte pana vad un alt semn al schitului, la o rascruce de drumuri. Mai sunt 3 km, ah, ce bine, dar pana acum am mers pe loc drept. Urcusul de acum incepe. E greu la deal, usor la vale. Padurile de brad, insa, in mod suprinzator se imbina cu padurea de fag si mesteacan.

Urcusul e ametitor, simt cum ghiozdanul ma trage in jos, dar imi zic ca aici e Golgota si trebuie sa-mi port crucea pana sus. Ajung in varful dealului pe la 16:30, cu soarele asfintind usor peste vale. O parte din mine se teme sa nu ma prinda noaptea prin padure. Ma intreb daca sa-l rog pe parintele staret cand ajung, sa dorm acolo peste noapte.

O masina 4×4 ajunge o data cu mine la poarta schitului. ‘Sunteti de la manastire?’ intreb eu obosita si sperand ca n-am ajuns degeaba acolo.

‘Nu, doar vizitam si noi.’ imi zice soferul si intra inapoi in masina, unde il astepta nevasta.

Masina intra in marsalier si o ia spre singura casa vizibila pe platoul pe care sade schitul. Incerc sa intru pe poarta, cand vad trei caini alergand spre mine. Ma intampina latrand, iar eu ma retrag, amintindu-mi de muscatura din copilarie. Ma asez jos, langa poarta, cu cainii latrand pe partea cealalta.

Astept si nu stiu ce astept. Ma ridic apoi si vad in curtea schitului un om mic de statura, cu o barba roscata, imbracat sportiv. Treningul lui e stropit de var pe alocuri.

‘Buna ziua!’ zic eu printre latraturile cainilor. ‘Am venit sa vizitez schitul.’

El se apropie sovaitor si-mi zice sa intru. Dupa ce pasesc in curtea schitului, cainii inceteaza din protestele lor pentru o clipa. Domnul imi intinde o mana puternica, si ea plina de var. Are ochii albastri, cercetatori. El e staretul schitului Sf. Cruce, un om practic,  harnic si plin de har.

‘Gheorghe Zaharia, ma gasiti si pe Facebook.’ imi zice dupa o vreme. ‘Mama are cheia.’ Scoate apoi telefonul si o roaga pe mama lui sa vina sa deschida usa schitului. Doamna vine degraba si deschide usa bisericii fara sa rosteasca un cuvant. Intru in liniste si ma intalnesc cu cetele sfintilor cu priviri mangaietoare, din cupola acestui mic Rai pe pamant. E intuneric aici, dar aceasta e doar umbra unei bucurii ce priveste soarele.

Dupa ce ma rog la sfintele icoane, merg sa pun un pomelnic. Il inmanez mamei staretului, ce tocmai varsase cateva lacrimi, ascunsa dupa masa cu lumanari. Nu indraznesc sa intreb daca au un loc unde pot sta la noapte. Simt ca am intrerupt linistea acestui loc.

Merg spre poarta, condusa de mama staretului. E o femeie blanda, scurta la vorba, micuta de statura, imbracata modest dar de o liniste launtrica adanca. ‘Credeti ca ajung in sat pe lumina?’ intreb eu sovaitor.

‘Da, faceti 30 de minute pana in centru.’ imi zice ea incurajator.

Mai privesc o data peste valea de brazi si fagi. Verdele cenusiu si rosul auriu se intalnesc intr-un sarut peste dealurile inverzite. Imi iau inima in dinti si pornesc agale spre vale. Soarele pare sa fi stat in loc, lumina lui atinge inca crestele copacilor. In cam o ora jumate se va asterne noaptea. Am urcat trei ore, dar la vale sper sa fac mai putin. Nu cred ca ajung chiar in 30 de minute, dar suficient de repede cat sa nu ma prinda intunericul printre brazi.

Doamne, ce frumoasa e padurea! Si cat de dulce e linistea! Nu m-a tulburat nimic, pana am ajuns intr-o zona de defrisare. Doi flacai incinsi la mijloc cu curea lata de piele isi umplu carutele cu butuci. In stanga mea sade acum un deal cu trunchiuri taiate, un deal in doliu. Stiu ca multi oameni de pe Valea Dornelor traiesc din taiatul lemnelor, dar trebuie mai mult discernamant in cum sa ne imprumutam de la natura. Trec pe langa ei si le dau buna ziua. Caii lor semi-grei sunt ornati cu snururi rosii.

Dupa vreo 10 minute aud in spatele meu carutele venind. Prima trece pe langa mine, iar a doua opreste inaintea mea.

‘Sara buna! Mai e mult pana in sat. Vreti sa urcati in caruta?’ ma intreaba flacaul, care de fapt avea vreo 40 de ani. Aerul curat de munte ii intinereste pe oameni.

Bucuroasa ca am ocazia sa merg cu caruta, uit si de butuci si de defrisat. Asa fac cunostinta cu Ghita, de la Izvoarele Sucevei. Imi zice ca a venit in Ciocanesti la nevasta lui, dupa ce s-au luat.

‘Sper sa nu vorbeasca vecinii ca m-ati luat cu caruta.’ zic eu, mai in gluma, mai in serios.

‘Las sa vorbeasca.’ imi zice Ghita cu calmul tipic oamenilor de la munte.

Iata ca ajung in sat si inca e lumina! Din pacate autobuzele spre Vatra Dornei nu mai circula la ora asta. Multumesc omului si calului si merg apoi incetinel spre marginea opusa a satului. Merg spre Iacobeni, in alte cuvinte, a carui legenda am gasit-o intr-o balada frumoasa, Legenda Icaobenilor, scrisa de Gheorghe Vicol.  Soarele a apus, dar ultimile lui raze imi lumineaza strada, de unde astept o noua minune.

Asta e a doua oara in viata cand trebuie sa merg cu ia-ma nene. Prima data a fost in drum spre manastirea Petru Voda acum ceva ani. Trece cam jumatate de ora si niciun sofer nu se indura sa ma ia cu masina. Se aprind felinarele.

Un domn cam de 40 de ani opreste o masina veche in fata mea. Uimita si multumitoare, urc in masina. Asa il intalnesc pe Costel, un calator ca si mine, ce asculta hip hop frantuzesc. ‘Ai nostri nu stiu sa cante,’ imi zice el sarcastic.

Dupa o conversatie despre calatorii , Europa, muzica si munti ajung cu bine in Vatra Dornei. Sunt ostenita de drum, cu bataturi la bataturi, si abia astept somnul cel dulce. Doamne ce zi! Oare maine cum o fi?